Notiţe gastronomice cu Jerome

Asa cum va mai scriam, m-am mutat in Romania in anul 2000. Prima mea vizita in aceasta tara dateaza din luna martie a acelui an. Dar, de fapt, primul meu contact cu aceasta regiune a avut loc in Paris, la sediul societatii pentru care urma sa lucrez in primii patru ani in care am locuit in Bucuresti.
Imi amintesc ca la inceputul lui februarie aveam un interviu de angajare la sediul societatii, intr-o luni dimineata, pe la ora 9.30. In acea perioada lucram si locuiam in Anglia, asa ca am profitat de acest interviu pentru a petrece sfarsitul de saptamana cu familia, in Lyon. Planuisem sa iau trenul care pleca la 6.30 din Lyon, pentru a ajunge la timp la interviu. Dar, imi amintesc foarte bine, nu eram suficient de motivat pentru a prinde acel tren la o ora asa matinala, intr-o luni dimineata. In plus, ideea de a merge in Romania nu ma incanta absolut deloc. Asa ca m-am trezit pe la 7.45! Pierdusem trenul, deci, si interviul. Dar mi-am zis: “Tot raul spre bine, voi gasi alte societati care sa ma angajeze.“
Insa cand tatal meu s-a trezit si i-am povestit, s-a suparat foarte rau pe mine. Mi-a spus: “Ai venit special in Franta pentru acest interviu! Suna-i pe la ora 9.00 si spune-le ca te poti duce sa ii intalnesti dupa-amiaza. O sa vezi, nu ai nimic de pierdut!” Vazandu-l pe tata atat de enervat si gandindu-ma ca, oricum, nu imi vor da o a doua sansa, am sunat-o pe persoana cu care aveam intalnire. “Va voi suna in cinci minute pentru a vedea daca ne putem intalni dupa-amiaza”, mi-a raspuns, si mi-am zis ca este perfect asa; scapasem de o plimbare la Paris inainte de intoarcerea in Anglia. Insa, 5 minute mai tarziu, m-au sunat: “Este foarte bine, va astepta, la 15.30.
Am luat trenul de ora 11.00; doua ore mai tarziu eram in Paris.
Cei care au participat la interviul meu de angajare s-au purtat foarte bine. Se vedea ca sunt incantati de mine, desi eu nu puteam sa inteleg de ce. Nu imi dadeam prea mult silinta sa le plac ; postul ma interesa, dar nu eram deloc multumit de ideea de a pleca in Romania. Ce putea eu sa fac acolo, intr-un loc pe care nu il cunosteam absolut deloc ? Pentru a-mi forta putin norocul, gandindu-ma ca sunt putine sanse sa fie de acord cu asa ceva, le-am cerut sa imi plateasca o saptamana de vacanta in Romania ; nu cunosteam locul, nu stiam cum as putea sa ma adaptez…Imi amintesc ca directorul financiar, care statea chiar pe scaunul din fata mea, intre ceilalti doi, a aruncat o privire colegilor sai, si apoi, a spus foarte calm: “Da, cred ca putem face asta!”
Astfel, dupa primele cinci zile petrecute in Romania (despre care va voi povesti alta data), am decis sa raman aici. Si cand te gandesti ca am fost atat de aproape sa renunt… Este clar ca viata are cateodata propriile ei planuri cu noi.