Notiţe gastronomice cu Jerome

Cat de repede trece timpul!
In ultima perioada nu prea am avut timp sa scriu, am fost foarte ocupat cu diverse activitati.
Acum doua saptamani, de exemplu, am fost invitat sa particip la un eveniment organizat la Sinaia de unul dintre partenerii principali ai Secrete de Chef. Cu aceasta ocazie am avut sansa sa cunosc o persoana exceptionala: Mircea Albulescu.
Ce personaj! Mi-a facut o mare placere sa am un mic dialog in franceza cu domnul Albulescu. Si am profitat de ocazie ca sa ii ofer Secrete de Chef-Ca la carte si ultimul numar al revistei – poate va gasi ceva apetisant ce va dori sa incerce si acasa….

Nu sunt roman, nu am votat niciodata in Romania. Daca as avea drept de vot nu stiu daca l-as fi votat vreodata pe Traian Basescu, dar recunosc ca imi place de el. Toate personalitatile politice din Franta sunt persoane pentru care eticheta este extrem de importanta, au crescut, au fost educati sa vorbeasca intr-un anumit fel, sa faca politica intr-un anumit fel si sa se comporte intotdeauna impecabil.
Stiu ca Traian Basescu a fost inainte capitan de vas. Nu are clasa unui politician asa cum cunosc eu din Franta, dar are foarte multa carisma. E foarte haios… e ca si cum ai putea sa te intalnesti cu el pe strada si sa-i zici “Ce faci, mai, Traiane? “, iar el sa raspunda “Bine fac, mai Jerome, uite vin obosit de la Cotroceni si ma duc sa beau o bere.”
Duminica trecuta eram la Concursul International de Gatit in Aer Liber de la Izvor, unde trebuia sa tin o demontratie. Caldura mare, programul era intarziat si am auzit la un moment dat ca vine Basescu. Lumea era agitata… desi multi stiu ca-l injura, toata lumea vroia sa-l vada si de ce nu, sa si dea mana cu el. Cum eram in apropierea scenei ca asteptam si eu sa vad ce se intampla cu demonstratia mea, colegul meu fotograf Corneliu, m-a impins in fata si l-am auzit strigand: “Domnule Presedinte, o revista? “. Asa ca m-am trezit fata in fata cu presedintele Romaniei si i-am oferit Secrete de Chef Ca la carte, publicatia noastra despre bucatarii si restaurantele din Bucuresti si, pentru doamna Basescu, o revista Secrete de Chef. Mi-a multumit frumos si doamna a promis ca-i va gati ceva bun sotului ei.
Intre timp, Corneliu isi facea treaba: adica ma fotografia alaturi de Traian Basescu si asa ma puteti vedea pe mine, bucatarul de la Secrete de Chef, alaturi de cel mai puternic om din Romania. Puternic ca presedinte, dar la fel de mic de statura ca Nicolas Sarkozy. A, dar al nostru are un maaaarreee avantaj, o are pe Carla. Pam Pam!

Iata un episod pe care l-am trait, dar de care nu imi aduc aminte absolut deloc; insa familia mea mi-a vorbit atat de mult despre el, incat a devenit aproape o amintire personala.

Aveam vreo trei ani cand, intr- o duminica dimineata am plecat cu tata la cumparaturi. Ca de obicei, eram foarte cuminte J. Pe drumul de intoarcere tata a remarcat ca aveam ceva in gura. “Ce ai in gura, Jerome?” m-a intrebat. “O guma de mestecat, desigur”, i-am raspuns foarte linistit, continuand sa mestec. Tata a ramas fara glas. Nu isi amintea sa imi fi dat guma de mestecat, nici atunci, nici in alte ocazii. “Unde ai gasit-o?”, m-a intrebat nelinistit tata. “ Pe strada, pe jos”, i-am raspuns la fel de calm. “Da-mi repede ce ai in gura!” aproape a strigat tata la mine si m-a facut sa scuip guma de mestecat.

Si, iata, tocmai v-am relatat o poveste de care nu sunt foarte mandru. Eram atat de curios sa gust o guma de mestecat si nimeni nu vroia sa imi cumpere, pentru ca eram prea mic. Asa ca am recurs la propriile mele mijloace pentru a-mi satisface aceasta pofta atat de precoce.

Trebuie sa recunosc: de cand am ajuns in Romania, am castigat…multe kilograme (refuz sa fiu mai precis de atat ). Dar acest lucru este cauzat de faptul ca imi place foarte mult bucataria romaneasca.

Cateodata ma gandesc ca mi-ar placea sa transform putin unele retete, pentru a fi mai lejere si mai usor de digerat. De exemplu, de multe ori mi-am imaginat o reteta de sarmale in foi de vita, pe care sa o inventez eu. Nu am pregatit-o niciodata. Dar pofta creste in timp. Poate intr-una din zilele urmatoare ma voi lansa in aceasta aventura. Nu vreau sa revolutionez gastronomia romaneasca, Doamne fereste, dar mi-ar placea sa aduc un mic aport personal la unele retete. Cred ca fiecare dintre noi face asta cateodata. Si, cine stie, poate o sa iasa ceva gustos..

Asa cum va mai scriam, m-am mutat in Romania in anul 2000. Prima mea vizita in aceasta tara dateaza din luna martie a acelui an. Dar, de fapt, primul meu contact cu aceasta regiune a avut loc in Paris, la sediul societatii pentru care urma sa lucrez in primii patru ani in care am locuit in Bucuresti.
Imi amintesc ca la inceputul lui februarie aveam un interviu de angajare la sediul societatii, intr-o luni dimineata, pe la ora 9.30. In acea perioada lucram si locuiam in Anglia, asa ca am profitat de acest interviu pentru a petrece sfarsitul de saptamana cu familia, in Lyon. Planuisem sa iau trenul care pleca la 6.30 din Lyon, pentru a ajunge la timp la interviu. Dar, imi amintesc foarte bine, nu eram suficient de motivat pentru a prinde acel tren la o ora asa matinala, intr-o luni dimineata. In plus, ideea de a merge in Romania nu ma incanta absolut deloc. Asa ca m-am trezit pe la 7.45! Pierdusem trenul, deci, si interviul. Dar mi-am zis: “Tot raul spre bine, voi gasi alte societati care sa ma angajeze.“
Insa cand tatal meu s-a trezit si i-am povestit, s-a suparat foarte rau pe mine. Mi-a spus: “Ai venit special in Franta pentru acest interviu! Suna-i pe la ora 9.00 si spune-le ca te poti duce sa ii intalnesti dupa-amiaza. O sa vezi, nu ai nimic de pierdut!” Vazandu-l pe tata atat de enervat si gandindu-ma ca, oricum, nu imi vor da o a doua sansa, am sunat-o pe persoana cu care aveam intalnire. “Va voi suna in cinci minute pentru a vedea daca ne putem intalni dupa-amiaza”, mi-a raspuns, si mi-am zis ca este perfect asa; scapasem de o plimbare la Paris inainte de intoarcerea in Anglia. Insa, 5 minute mai tarziu, m-au sunat: “Este foarte bine, va astepta, la 15.30.
Am luat trenul de ora 11.00; doua ore mai tarziu eram in Paris.
Cei care au participat la interviul meu de angajare s-au purtat foarte bine. Se vedea ca sunt incantati de mine, desi eu nu puteam sa inteleg de ce. Nu imi dadeam prea mult silinta sa le plac ; postul ma interesa, dar nu eram deloc multumit de ideea de a pleca in Romania. Ce putea eu sa fac acolo, intr-un loc pe care nu il cunosteam absolut deloc ? Pentru a-mi forta putin norocul, gandindu-ma ca sunt putine sanse sa fie de acord cu asa ceva, le-am cerut sa imi plateasca o saptamana de vacanta in Romania ; nu cunosteam locul, nu stiam cum as putea sa ma adaptez…Imi amintesc ca directorul financiar, care statea chiar pe scaunul din fata mea, intre ceilalti doi, a aruncat o privire colegilor sai, si apoi, a spus foarte calm: “Da, cred ca putem face asta!”
Astfel, dupa primele cinci zile petrecute in Romania (despre care va voi povesti alta data), am decis sa raman aici. Si cand te gandesti ca am fost atat de aproape sa renunt… Este clar ca viata are cateodata propriile ei planuri cu noi.

iata un banc pe care l-am primit azi, si i-mi a placut mult !

Barbatii si gratarul

Cand un barbat se declara pregatit sa preia prepararea gratarului, se declanseaza urmatoarea serie de evenimente:

1) femeia cumpara mancarea

2) femeia face salata, pregateste legumele si desertul

3) femeia pregateste carnea pentru gratar, o asaza pe o tava, impreuna cu toate celelalte ustensile necesare si o duce afara, unde barbatul sta deja asezat cu o bere in mana in fata gratarului.

Si aici vine punctul cel mai important al intregii desfasurari:

4) BARBATUL ASAZA CARNEA PE GRATAR!

5) apoi mai multe activitati de rutina, femeia aduce farfuriile si tacamurile afara

6) femeia informeaza barbatul ca mai e putin si carnea se arde

7) el ii multumeste pentru aceasta informatie importanta si mai comanda totodata inca o bere la ea, in timp ce el se ocupa de situatia de urgenta

Si apoi inca un punct foarte important!

BARBATUL IA CARNEA DE PE GRATAR SI O DA FEMEII!

9) apoi urmeaza din nou rutina. Femeia aranjeaza farfuriile, salata, painea, tacamurile, servetelele si sosurile si aduce totul afara pe masa.

10) Dupa masa femeia elibereaza masa, o curata, spala vasele

Si din nou, foarte important!!!:

11) TOTI IL LAUDA PE BARBAT PENTRU CALITATILE LUI IN ARTA GATITULUI SI II MULTUMESC PENTRU MANCAREA SUPER BUNA!

12) Barbatul o intreaba pe femeie cum i-a placut faptul ca nu a fost nevoita sa gateasca si cand observa ca ea e cam botoasa, ajunge la concluzia, ca pe femei nu le poti multumi oricum niciodata.

Doamnelor si Domnilor, iata o noua experienta gastronomica pe care o putem trai, noi, cetatenii Bucurestiului! Pana acum nu am mai asistat personal la asa ceva!

Acum cateva zile am primit o invitatie interesanta, aceea de a merge la staurantul Zen Sushi, de pe Calea Serban Voda, nr. 86. Nimic ciudat, la prima vedere, dar tot pe inviatie se mentiona clar ca va fi vorba despre o sesiune de naked sushi! In plus, fotografia care insotea invitatia (si pe care am atasat-o) este mai mult decat graitoare.

Pentru mine, sa amesteci gastronomia cu frumusetea corporala este ceva aproape impotriva naturii. Ori te intereseaza sa gusti un preparat delicios, ori sa admiri o persoana incantatatoare. Nu amandoua in acelasi timp!

Cu toate acestea, existenta acestui restaurant mi se pare ceva destul de natural in peisajul bucurestean. Sunt aproape sigur ca va avea succes. Fiind un concept deja existent in alte tari, cu siguranta are adepti in mai multe regiuni de pe glob.

De cand am primit acest mail, am vorbit cu mai multe femei despre concept – colege, prietene, etc… Ca o prima reactie, toate s-a amuzat de idee. Dar cand au stat ceva mai mult sa se gandeasca….Sa mananci de pe corpul cuiva, chiar daca totul se intampla in conditii de igiena desavarsite (hrana este servita pe frunze de diferite feluri), nu este o experienta care sa incante pe toata lumea.

Dar, poate intr-o zi ma voi lasa tentat de o astfel de aventura; la urma urmelor, nu ar fi prima data cand sunt reticent vis-a-vis de o idee, dar pana la urma imi place foarte mult.

De cate ori ma duc la restaurant, m-am obisnuit sa dau bacsis in functie de felul in care sunt servit de chelner (si nu pentru a aprecia astfel calitatea mancarii servite). Cand ma duc la restaurant, nu o fac doar pentru a manca, ci si pentru a ma relaxa, pentru a uita un moment de problemele de zi cu zi. Si chelnerul este un element foarte important in obtinerea unei stari de buna-dispozitie.

Dar, din nefericire, de multe ori chelnerii sunt persoane care nu stiu sa zambeasca, avem impresia ca ii deranjam, nu stiu sa se exprime corect (cateodata mi se pare ca vorbesc mai bine decat ei). « Nu stiu » este raspunsul pe care il detest cel mai mult. Un comportament neplacut din partea lor imi poate influenta seara. Dar atunci cand chelnerul este simpatic si simt ca pot discuta cu el si ca nu este doar un cititor de Menu, devin mult mai generos.

O data, un chelner mi-a dat de inteles ca serviciul inclus reprezinta 10 % din comanda!! Este asta o regula scrisa? Daca merg intr-un restaurant de lux si platesc 200 de Euro pentru patru persoane, trebuie sa las 20 de Euro (adica 80 de RON) in plus. Cred ca asta este o exagerare. In Statele Unite chelnerii stiu foarte bine ca prestatia lor le va determina salariul ; destul de des, ei nu au un salariu fix si traiesc doar din bacsis. Si chiar daca scrie 13 % pe notele de plata (daca imi amintesc eu bine), acest lucru nu ii impiedica sa fie foarte profesionisti. Deci, curaj, domnilor chelneri, fiti mai amabili, zambiti mai mult si veti primi mai mult respect si bacsisuri mai mari.

Acum cateva zile am decis sa organizez o mica cina festiva de Paste. Voi invita cativa prieteni si voi gati ceva ce sper sa le placa.

Cu aceasta idee in cap, m-am dus sa imi fac cumparaturile pentru aceasta saptamana si am inceput sa ma uit dupa carne de miel prin hypermarket. Bineinteles ca nu o sa cumpar de acum, dar vreau sa prospectez putin piata. Inca nu am gasit, dar aceasta cautare mi-a adus aminte de o perioada din copilarie, cand mielul era un aliment foarte frecvent in alimentatia mea.

Printre toate preparatele delicioase pe care mama mi le pregatea atunci cand eram mic, imi amintesc mai ales o reteta delicioasa si foarte speciala: creier de miel pane. Acesta era un preparat pe care il gustam de 2, 3 ori pe luna. Macelarul la care se ducea mama, care era si bun prieten cu tata, spunea despre creierul de miel ca este unul dintre cele mai bune alimente pentru copii. Mama il pregatea folosind putina faina, si prajea totul intr-o tigaie cu putin ulei. La servire, adauga si un strop de zeama de lamaie. Ce delicios era! Un gust foarte delicat, imi amintesc ca se topea in gura, iar aciditatea din lamaie adauga o savoare in plus.

Dupa acea perioada nu am mai mancat, dar mi-a ramas ca o amintire nemaipomenita din copilarie!

Ma intreb daca voi gasi creier de miel, aici, in Romania. Pana acum nu am vazut niciodata, dar daca voi gasi, va fi o adevarata provocare pentru mine sa gatesc acest aliment. Sper ca si invitatilor mei sa le faca placere.

M-am nascut intr-o seara friguroasa si inzapezita de ianuarie, in anul 1977. Cred ca din acea zi mi se trage antipatia pentru zapada. Dar, in acelasi timp, ma gandesc ca frigul mi-a produs apetitul pentru gatit si mi-a deschis ochii spre lume.

Am avut sansa sa ma nasc in orasul pe care multi il considera capitala gastronomica a Frantei: Lyon. Tatal meu a condus un hotel de lux care avea un restaurant foarte bun, unchiul si matusa mea erau profesori la liceul hotelier din Grenoble (echivalentul in Romania ar fi scoala profesionala), iar nasul meu era chef intr-un restaurant excelent. In plus, mama, care avea un talent remarcabil la gatit, imi pregatea in fiecare zi cate un preparat diferit, mereu mai gustos decat precedentul; iar bunica mea, pe care o vizitam la sfarsit de saptamana, ma lua mereu cu ea la cumparaturi, si, cand reveneam acasa, o ajutam sa pregateasca masa pentru „cei mari”. Toti acesti oamneni mi-au permis sa imi dezvolt interesul pentru tot ce tine de bucatarie. Cum as fi putut sa nu ma transform intr-un mare gurmand? J

Revenind la Lyon, acest oras este, intr-adevar, mult mai deosebit datorita culturii gastronomice pe care a dezvoltat-o. Aici oamenii traiesc pentru a manca. Eu m-am inspirat din exemplul lor. J

Cand parintii mei au hotarat sa ne mutam in Nisa, in 1986, m-am indragostit iremediabil de soare, caldura si, mai ales, de bucataria mediteraneana.

Ceea ce m-a impins definitiv spre gastronomie a fost un eveniment tragic pe care l-am trait; in 1993, mama mea a murit, in urma unei boli lungi si dureroase. Nu vreau sa intru in mai multe detalii legate de acest subiect, dar vreau sa spun ca astfel am ajuns sa gatesc zilnic, la varsta de 16 ani. Eu si tatal meu ramasesem singuri, departe de restul familei, si am fost nevoiti sa ne descurcam; astfel, am inceput sa ne impartim sarcinile in casa – unul gatea, celalat facea menajul…ar fi multe de povestit despre mine si tata in acea perioada.

Cert este ca, in timp ce alti adolescenti se duceau la discoteca, eu pregateam liste de retete si inventam diferite combinatii de ingrediente…pe scurt, dezvoltam ceea ce avea sa devina cea mai mare pasiune a vietii mele: gastronomia.

Dar in acel moment aceasta pasiune a ramas doar un hobby, pentru ca am ales un drum profesional diferit, Scoala de Comert. Aceasta scoala si, as zice eu, viata in general, m-au purtat prin multe locuri; am fost in Portugalia, in Belgia, in Olanda, in SUA, Japonia am vizitat-o de mai multe ori (multumesc, tata! J). Mi-am terminat studiile superioare in Scotia si apoi a urmat o scurta activitate profesionala in domeniul auto in Anglia.

In sfarsit, ajungem la anul 2000. Am venit in Romania, teren necunoscut, pentru o durata de 3 ani, pentru o societate franceza. Cand compania a vrut sa ma intorc in Franta, nu am acceptat, am preferat sa raman aici. Romania devenise pentru mine o a doua patrie. Desigur, am momente cand nu sunt foarte incantat de multe dintre lucrurile pe care le vad in aceasta tara. Dar ma simt atat de bine aici!

Dupa o perioada de ezitare, am decis sa pornesc intr-o aventura mai speciala, aceea care m-a dus la transformarea pasiunii mele mai vechi pentru gastronomie in activitate profesionala. Dar nu pentru a hrani oamenii, ci pentru a impartasi cu ei experientele mele, retetele si gusturile pe care le cunosc, prin intermediul Secrete de Chef.

Pentru mine, Secrete de Chef este un mare motiv de mandrie. Impreuna cu cele doua colege ale mele, Ana Maria Florea si Adina Vasiliu, si cu ajutorul colaboratorilor nostri, printre care vreau sa il mentionez pe dragul nostru fotograf, Corneliu David, ne-am lansat in domeniul gastronomic de media. In perioada cand am inceput munca la acest proiect, nu exista o alta revista de gastronomie pe acest segment de piata. Aparand in jurul datei de 29-30 septembrie 2005, Secrete de Chef a fost prima revista lifestyle de gastronomie din Romania.

22 de editii mai tarziu, a avansat si tehnologia. Internetul este din ce in ce mai prezent in viata tuturor; asa ca, iata-ma in fata voastra, comunicand direct, prin acest blog lansat in colaborare cu societatea Rockmedia. O sa fac tot posibilul sa fiu cat mai prezent pe aici. Mai ales, nu ezitati sa imi puneti intrebari, sa ma contactati. Pentru mine va fi o placere sa va raspund.

Pe curand!